România e o ţară frumoasă, dar cu o democraţie originală. În România, de pildă, există corupţie, toată lumea recunoaşte acest lucru, dar nu există corupţi. Ca şi când corupţia ar fi o abstracţiune ce pluteşte deasupra capetelor noastre, fără să atingă pe nimeni, fără să aibă de-a face cu indivizi alcătuiţi din carne şi oase. În România există instituţii corupte, partide corupte, dar, bizar, nu există oameni corupţi. Istoria postdecembristă a României ne-a arătat că au fost nu puţine cazuri de politicieni, magistraţi sau oameni de afaceri care, prinşi la un moment dat cu mâţa în sac, au fost deferiţi justiţiei şi, în cele din urmă, au reuşit să scape cu faţa curată. Marian Oprişan, George Copos, Radu Mazare, Tudor Chiuariu, Codruţ Şereş, Zsolt Nagy sunt doar câteva nume dintr-un lung şir de dosare de corupţie peste care s-a aşternut, de-a lungul vremii, un strat de praf protector. La ordinea zilei este, acum, cazul lui Sorin Ovidiu Vântu, pentru care procurorii anticorupţie au instrumentat un dosar cu dovezi limpezi de corupţie, infracţionalitate economică şi chiar atentat la siguranţa naţională. E drept, la noi, justiţia, şi în acest caz, ca şi în altele, se transmite în direct, e o justiţie la televizor, cu aere de mascaradă. Câteva zile, săptămâni sau luni, telespectatorii sunt ţinuţi cu sufletul la gură, după care, ca prin minune, se aşterne praful şi uitarea, şi peste dosar, şi peste cazul de corupţie, şi peste corupt.
