Inadecvarea suverană

                                                               

 

            Unul dintre maeştrii inadecvării din critica literară de azi e Alex. Ştefănescu. Apariţia lui în literatura română contemporană seamănă, la propriu ca şi la figurat, cu apariţia intempestivă a unui pachiderm într-un magazin de porţelanuri. De o infatuare suverană, dispreţuitor cu alţii şi vanitos până la obsesie de sine, criticul se închipuie talentat, nefiind decât rudimentar. Judecăţile sale, primitive, tautologice, fără instrumentar potrivit, calchiind conţinutul şi ideile operelor comentate, vădesc simplitate de gândire şi logică, dar şi o siguranţă fără temei, a unui pseudocritic ce mizează pe o inteligenţă inexistentă şi pe un fler perpetuu predispus la eroare. Iubitor de verdicte şi comentator desuet, Alex Ştefănescu s-a specializat în analiza cărţilor proaste, cărora le găseşte noduri (vizibile) în papură, le demontează mecanismele contrafăcute şi le stigmatizează stilul. La ce foloseşte această cruciadă demnă de cauze mai bune, nici el nu ştie să spună. Foiletonist zelos în vremea epocii de aur, susţinut illo tempore de Nicolae Manolescu, aşa-zisul critic a beneficiat de privilegiile şi puterea oferite de postura de cronicar literar al României literare, confecţionînd texte neinspirate şi fade, croşetînd judecăţi de valoare neîntemeiate pe nimic, nici măcar pe logică sau bun-simţ. Ce să mai vorbim de aşa-zisa Istorie a literaturii române contemporane. 1941-2000, o adevărată colecţie de gafe monumentale, de perle şcolăreşti şi de omisiuni impardonabile, de stereotipii şi gaguri involuntare, în care „istoricul literar” fie respinge vehement valori incontestabile, fie adulează nulităţi cu panaş. Ştefan Borbely zice, pe bună dreptate, că „sub aspect psihologic, Istoria... e sinteza unui frustrat belicos, monoman si monolitic, complet lipsit de simțul ridicolului sau de autocenzură, a cărui voluptate de a administra lovituri pe sub centură este de-a dreptul paranoică”, această cărămidă editorială fiind, în viziunea aceluiaşi eseist clujean, „cea mai concentrată colecție de platitudini prețioase, insuficient asimilate, pe care a cunoscut-o critica literară româneasca de la origini pînă în prezent”. Perfid şi cinic, prezumţios şi comic fără voie, lipsit de scrupule în promovarea propriei imagini, Alex Ştefănescu e promotorul unei critici stil telenovelă, zglobie şi ineptă, păcătuind în primul rând prin inadecvare crasă şi totală.

                                                                                                            Mircea Teslovan

 

 

Critica insipidă

            Mic, bondoc, plin de sine, nesigur pe mişcări şi vorbe, decan, neîndestulat în idei şi plin de ifose, Iulian Boldea e unul dintre mulţii pseudocritici şi istorici literari ce mişună pe la periferiile literaturii române. N-are habar despre ce vorbeşte, scrie din auzite, gîndeşte puţin, completînd cu pagini fade şi lipsite de logică o aşa zisă istorie didactică (?!) a literaturii române, pe care se închipuie că o tot pritoceşte, necitit şi nebăgat în seamă de nimeni. Altfel bine orientat în administrarea propriei cariere, precaut şi fariseu, speculînd, cu asupra de măsură, orice ocazie, oportunist şi malefic, aşa-zisul critic înnegreşte mii de pagini ca să nu spună nimic, bătînd apa în piuă fără rost şi fără har. Stilul (?!) lui critic e inexpresiv ca apa şi inodor ca aerul de munte, din el lipsind tocmai ceea ce i-ar da nerv, relief, personalitate: originalitatea. Judecăţile lui sînt, dincolo de lipsa de substanţă, de o banalitate absolută şi definitivă, inutile şi suficiente. Colaborator asiduu la gazete literare de toate calibrele şi grafoman împătimit, Boldea scrie despre orice şi despre oricine, în ritm stahanovist, cu acelaşi ton egal, neutru, chipurile obiectiv, în fond inexpresiv şi ridicol, prostesc şi neavenit. Protocolul criticii lui e bazat, constant, pe inadecvare flagrantă. Vocea lui de farsor, imperturbabilă, se pronunţă, la fel de tern, despre capodopere sau rateuri estetice, fără să ofere verdicte clare sau judecăţi de valoare, aşa încît te întrebi, fără nici un folos, la sfîrşitul lecturii vreunui studiu critic agramat, cum e cartea pe care o comentează criticul de la Vatra: e bună, sau e un eşec? Autorul e genial, sau o nulitate? Criticul nu ne dă nici un semnal în aceste privinţe. Mestecă, în schimb, de zor, cuvinte, propoziţii, fraze, cărţi, cu o inutilă şi nocivă hărnicie. Ce autoritate poate avea cineva care e slugarnic cu cei de deasupra lui şi autoritar şi veros cu cei dedesubt? Ce inteligenţă poate dovedi cineva şi leneş în gândire şi veros în deprinderile zilnice? Cum să-ţi baţi capul cu aceste produse calpe ale unei gândiri impotente, cu idei importate de zor, din toate părţile livrescului? Amuzante prin gravitatea lor contrafăcută, cronicile, eseurile, „studiile” lui Boldea au izul şi forma unei maculaturi incoerente şi incontinente ce străbate în zig-zag literatura română, fără nici un folos vizibil şi fără contenire. Cititorul imprudent al unor astfel de compuneri şcolăreşti şi masive nu poate decît să deplîngă timpul pierdut şi hîrtia cheltuită pe atîta amar de producţie pseudocritică insipidă. 

                                                                                                    Mircea Teslovan

Sub zodia diletantismului

                                                                    

 

          Unul dintre diletanţii de cea mai autentică speţă din literatura română de azi e Cassian Maria Spiridon. Inginer de profesie, Casian e, aşa-zicând, poet şi vrea să fie critic literar, eseist, istoric literar şi teoretician al literaturii, toate acestea la un loc, mîzgălind sute de pagini ale revistei pe care o administrează cu apucături de vătaf, revista „Convorbiri literare”. Ce-i drept e drept, omul are tupeu şi e descurcăreţ, are morgă de literat şi e lipsit de scrupule. Tace când ar trebui să vorbească, vociferează când s-ar impune silenţiul total. Crezând că e subtil comite un fel de cacofonii cultural-artistice sub numele de eseuri. Convins de profunzimea propriului eu lăbărţat pe mii de pagini şi zeci de cărţi, uită regulile de gramatică, dar şi deprinderile logicii. Ca orice diletant, e vanitos şi tenace, resimţind cu ardoare nevoia de aplauze şi setea de apoteoze. Nu există subiect care să-l înspăimânte. Nu se află pe lume temă pe care să nu o abordeze, în stilul lui binecunoscut, grav şi resemnat, pozitivist şi recules. Citează cu sîrg, citeşte puţin, se reciteşte cu admiraţie, într-un extaz narcisist absolut. Narcisismul e instrumentul lui de creaţie predilect, prin care îşi răsfrânge umorile terne şi angoasele prefabricate, experimentând un stil critic rudimentar, cu observaţii tautologice, care frizează ridicolul. Autor de gafe şi de umor involuntar, vrând să pară profund şi reuşind doar să fie ridicol, Cassian Maria Spiridon are infiltrat ridicolul ambiguu în chiar fibra numelui. Ce e el, dacă nu o struţocămilă onomastică: Cassian ne zice că-i de sex masculin, în vreme ce Maria ne dă de veste că, din contră, e feminin. La fel e şi stilul lui critic, amestecat, eterogen, nediferenţiat: când bombastic şi caricatural, când primitiv şi dezlînat, când de-a dreptul agramat ori pur şi simplu şcolăresc şi neşcolit. Stil ce exprimă, inestetic, idei şi principii inactuale, eludând noii parametri şi vectori ai criticii literare româneşti şi europene. Luat în seamă, în mod surprinzător, de critici de marcă, abonat la premiile Uniunii Scriitorilor, pe care le subtilizează prin diverse tertipuri şi mişmaşuri, experimentând o poezie  ermetic-elucubrantă, Cassian e un veleitar cu morgă de mare scriitor, eseist şi poet, autor asiduu de texte pseudocritice care stîrnesc fie ilaritate, fie stupefacţie, într-un delir necontrolat, incontinent, emfatic.

                                                                                              Mircea Teslovan

Incompetenţa mediocră

                                                                      

                                                                                    

Românii au talent – spune titlul unei emisiuni tv. Românii - au, n-au talent - scriu şi publică din greu. Unul dintre criticii literari care au contribuit din plin la despăduririle masive din ultimele decenii, prin producţia editorială proprie, e Daniel Cristea-Enache. Plin de ifos cultural, sardonic şi nedrept cu candoare, atoateştiutor şi slugarnic când e cazul, Daniel Cristea-Enache e din speţa celor care dau senzaţia că scriu cu mult mai mult decât citesc şi publică cu mult mai mult decât scriu. O listă a sutelor şi miilor de articole publicate de harnicul condeier ar face invidios pe oricine. E drept că cronicile sale sunt căznite, greoaie, lipsite de har şi de haz, pline de umor (involuntar), ele ilustrând, pe de-o parte, naivitate şi obtuzitate, şi, pe de altă parte, infatuare cât cuprinde. Daniel Cristea-Enache s-a specializat, în ultima vreme în genul dialogului cu… Octavian Paler, Ileana Mălăncioiu şi, mai nou, Dan C. Mihăilescu, în speranţa că o fărîmă din gloria a celor interviewaţi va cădea şi asupră-i.  Pe un site, o anume Maria Caliope zice despre atoateştiutorul şi vanitosul autore: „Criticul literar Daniel Cristea Enache este un alt mofluz al internetului pe care nu-l citește nimeni. Dar la el lucrurile sunt cel puțin explicabile. Deși este tânăr (35 de ani), dl Enache este atât de îngâmfat, are în el atâta vanitate și înfumurare și se poartă cu atâta dispreț cu scriitorii încât aceștia l-au dat afară  din Uniunea Scriitorilor (l-au exclus din branșă) și unul chiar a vrut să-l bată la Universitate”. Un fel de atlet al cauzelor dinainte câştigate şi al incompetenţei drapate cu orgoliu, Cristea-Enache e bombastic atunci când ar trebui să fie expresiv şi simplificator când ne-am aştepta la fineţuri şi subtilităţi. Fiind abonat la tot felul de premii şi membru în multe comitete şi comiţii, criticul pare că s-a instituţionalizat, pare că s-a preschimbat într-o maşină de citit şi de citat care funcţionează în gol, în virtutea unei inerţii cotropitoare. Atâta poate, atâta face. Sub protecţia unor persoane sus-puse (Simion, Manolescu et comp.) DCE fabrică de zor cu o hărnicie demnă de cauze mai bune, analize fade, impertinent şi grav, suav şi impasibil uneori, alteori malefic-jucăuş, inconsecvent în consecvenţa platitudinilor pe care le debitează cu sîrg. Opera lui Daniel Cristea-Enache creşte… creşte… creşte… ameninţătoare şi netulburată, căutând mereu calea de mijloc a mediocrităţii şi găsind-o cu precizie matematică, din nefericire, de fiecare dată.

                                                                                                          Mircea Teslovan

 

                                                                                      

 

 

 

 

Orgoliul anonimatului: Virgil Podoabă

           

        Să pornim de la o vorbă a Monseniorului Vladimir Ghika: „Orgoliul e strălucirea prostiei”. Unul dintre cei mai orgolioşi „intelectuali” români e Virgil Podoabă, pseudocritic literar, autor al unor elucubraţii cărora le dă lustru fenomenologic, un impostor desuet care se inflamează de fiecare dată când vrea să aibă dreptate cu orice preţ, chiar în cazuri în care evidenţa şi logica sînt împotriva lui. Lipsit de inteligenţă, de argumente şi de adevăr, viclean şi cinic, malefic, plin de vanităţi mărunte, relativ informat, cu lecturi alandala, individul e de un orgoliu feroce. E în stare să-i insulte pe cei din jur doar pentru a dovedi (a-şi dovedi?) că are dreptate în toate privinţele şi în toate domeniile, de la filozofie, critică literară, la hermeneutică, informatică, agricultură sau starea vremii. E omul care le ştie pe toate. Cu o privire posac-aiurită (chipurile, e cu capul în nori, e distrat, cugetă profund şi la greu) Podoabă al nostru a profitat de toate împrejurările şi de toţi oamenii care l-au sprijinit. Neglijându-i mai apoi, tratându-i cu indiferenţă, cu dispreţ suveran, cu mitocănie. Întâi de toate, existenţa şi cariera lui stau sub tutela strânsă şi în umbra prietenului de o viaţă, Al. Cistelecan, care l-a tras după el, l-a ocrotit, l-a dădăcit, l-a călăuzit, l-a lăsat, nu se ştie din ce motive, la revista Vatra, ca redactor-şef, unde, în schimbul unei inactivităţi totale (nu ştie nici măcar ce conţin numerele revistei conduse de el) Podoabă primeşte un salariu substanţial. În cazul lui Virgil Podoabă, omul care le ştie pe toate (şi ceva pe deasupra), orgoliul e, cu adevărat o ilustrare strălucitoare a prostiei. Fără o fărâmă de gândire originală, fenomenologul nostru de doi bani din Topa creează, vezi - Doamne, concepte: experienţa revelatoare ar fi ideea pe care a pritocit-o o viaţă întreagă (Ridiculus mus…), concept care nici original nu e, nici de anvergură, nici revelatoriu. Absent din orice dezbatere cu adevărat serioasă, bâiguind concepte şi idei împrumutate, Podoabă e autorul unor cărţi de necitit, o maculatură indigerabilă şi bolborosită care adoarme instantaneu cititorul imprudent  ce se încumetă să o parcurgă. Lipsit total de talent, cu o scriitură ternă, fără strălucire şi cu o gândire confuză, văduvită de logică, posesor al unui destin mediocru, Virgil Podoabă e sortit, cum se prefigurează lucrurile, unui anonimat deplin. Lucrul e subliniat, de altfel, de Mircea Mihăieş, care într-o subtilă comparaţie între Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, scria: „În timp ce statura lui Al. Cistelecan a crescut continuu, astfel încât, astăzi, el e cotat, pe bună dreptate, între cei mai respectaţi critici literari ai ţării, Virgil Podoabă s-a scufundat în anonimat, într-o insignifianţă pe care, cu toată sinceritatea, o regret”. Sau, cum zice un critic şi polemist clujean, Laszlo Alexandru: „Un singur lucru n-am fost în stare să urmăresc atent: cearceafurile analitice ale flăcăului Podoabă. Întinse pe modelul lăbărţat, cu un stil îmbinînd ermetismul critic (?), diletantismul şi ţîfna, vorbind mult fără să spună nimic, mi-au provocat doar vîrtoase căscături de-mi trozneau fălcile: sunau de la o poştă a obligaţii redacţionale, luate în cîrcă fără prea mare convingere”. Intelectual (?!) fără destin, fără relief, lipsit de orice originalitate, simplu ecou al unor voci străine, nebăgat în seamă de nimeni, Virgil Podoabă e un om fatalmente singur. E singurătatea unui orgoliu exacerbat, ce sfârşeşte într-o autodevorare simbolică, totală şi definitivă.

                                                                                                                         Mircea Teslovan

Mafia lui Băsescu şi stenogramele lui Blejnar

 

Se ştie că Traian Băsescu şi-a construit un sistem mafiot de conducere şi distrugere sistematică a României, prin câteva instituţii pe care şi le-a subordonat cu abilitate şi pe care le controlează, încă, fără greş. Dacă subordonarea justiţiei s-a făcut prin controlul DNA, al Parchetului general şi al CCR, subordonarea economiei şi a finanţelor a fost întreprinsă prin ANAF. Prin toate aceste instituţii, la care se adaugă serviciile de informaţii, Traian Băsescu a avut pârghii de supraveghere, de control, dar şi de sancţionare şi şantaj asupra întregii clase politice româneşti. Prin aceste pârghii de putere şi represiune şi-a creat Băsescu majoritatea parlamentară rezultată în urma trădărilor şi traseismelor ce au dus la crearea UNPR, prin ele au fost aduşi la ordine miniştri, parlamentari, aliaţi sau duşmani. Stenogramele lui Blejnar, ieşite de curând la iveală, cel mai probabil, prin "defectarea" unor structuri informative care l-au trădat pe Băsescu, dovedesc limpede sistemul şi structurile mafiote care au funcţionat la noi, cu complicitatea şi sub conducerea preşedintelui României. Comunisto-securistul care a condamnat de formă comunismul, mafiotul corupt care lupta atât de aprig împotriva "băieţilor deştepţi", e vorba de Traian Băsescu, şi-a arătat, în aceste stenograme, adevăratul lui chip diabolic, adevărata putere malefică, după cum Blejnar a divulgat, prin reţeaua de corupţie pe care o patrona, încrengăturile caracatiţei pedeliste care a împânzit România, ca o cangrenă, în toate domeniile, fie că e vorba de economie, de sănătate, investiţii, educaţie sau cultură.

Penalul Traian Băsescu

De-a lungul carierei sale politice, Traian Băsescu s-a impus ca un vajnic om din popor, cu un comportament dintr-o bucată şi un limbaj neaoş, fără nuanţe. Slobod la gură, lipsit de scrupule în relaţiile cu cei din jur, Băsescu şi-a câştigat, în cei opt ani de mandat, reputaţia unui temperament despotic, pentru care constituţia e doar subiect de bârfă sau de campanie electorală, iar legile, alianţele şi mezalianţele sunt expresia unui cameleonism politic absolut. "Canalia perfectă" Traian Băsescu, aşa cum îl numea Octavian Paler, a reuşit, în timp, să-şi cosmetizeze imaginea, să-şi "închidă" dosarele, să ofere, puţinilor naivi care îl mai cred, o aparenţă de onorabilitate. Cu toate acestea, problemele penale ale preşedintelui suspendat sunt departe de a fi rezolvate. E clar că demiterea sa în urma referendumului l-ar trimite direct la Rahova. Tonul virulent din ultima vreme, gestica necontrolată, comportamentul retoric-deviant, cuvintele dure pe care le-a rostit la adresa lui Crin Antonescu (paiaţă, laş etc.) nu sunt altceva decât expresia unei disperări nesfârşite. Penalul Traian Băsescu ştie că, dacă referendumul îi va fi nefavorabil, va pierde tot. Inclusiv libertatea.

La referendum, Traian Băsescu va fi demis!

Cu sau fără cvorumul pe care îl vor pdliştii, cu sau fără deciziile arbitrare ale CCR, cu sau fără DNA-ul pe care Traian Băsescu îl scoate la înaintare mai abitir decât oricând, cu sau fără propaganda eurodeputaţilor portocalii, la referendum românii îl vor demite pe preşedintele suspendat de Parlamentul României. Sătui de opt ani de scandal, de opt ani de inactivitate, de opt ani de criză întreţinută inutil de un preşedinte incapabil şi corupt, românii au acum un motiv suficient de important de a-şi dovedi solidaritatea, unitatea şi determinarea şi de a-şi vărsa năduful pe un om politic care a vrut să joace toate rolurile şi a sfârşit prin a nu mai fi nimic. Un preşedinte jucător şi trişor, care a schimbat regulile jocului după bunul său plac, un preşedinte care a refuzat cu dispreţ pentru democraţie să fie un arbitru al puterilor în stat, un preşedinte care a distrus şi pârjolit totul, în economie, în sistemul de sănătate, de justiţie, de învăţământ, Traian Băsescu nu mai are nicio şansă de a scăpa de furia poporului. Nici DNA-ul, nici CCR, nici un alt instrument pe care îl mai are Băsescu la dispoziţie nu îi poate împiedica pe români să facă ceea ce nu au reuşit de atâta timp: să elimine de pe scena politică un personaj complet şi iremediabil corupt şi sinistru, Traian Băsescu.

"Realizările" regimului Băsescu

Care sunt "realizările" regimului Băsescu? Să le recapitulăm rapid:
- tăieri de salarii
-tăieri de alocaţii pentru copii si mame
-tăieri de ajutoare pentru handicapaţi
-mărirea tva
-impunerea de taxe noi
-desfiinţarea de spitale
-desfiinţarea de şcoli
-impozitarea suplimentară a pensiilor
-impunerea coplăţii
-politizarea intensă a instituţiilor
-construcţii de stadioane inutile pe islaz
-construcţii de piscine în mediul rural
-construcţia de săli de sport în sate fără copii
-amenajarea de parcuri la sate pe imaş
-telegondole nefuncţionale şi inutile
-pârtii de schi fără zăpadă sau căi de acces
-bugete triplate la Cotroceni
-bugete mult diminuate la sănătate,învăţământ şi muncă
-impozitul forfetar, care a condus la desfiinţarea a 200.000 de firme
-datorii ale statului la firme private
-împrumut dezastruos de la FMI şi Banca Mondială
-încălcarea crasă a legilor
-amânarea aplicării legilor
-încălcarea hotărârilor judecătoreşti
-fabricarea de dosare la comandă politică
-ascultarea telefoanelor
-manipulare, demagogie şi minciună
-încălcarea gravă şi repetată a Constituţiei
-ameninţări la adresa unei populaţii tot mai umilite şi sărăcite.
Bineînţeles, mai sunt şi alte "realizări", pe care, cred, tot românul le-a simţit pe propria piele. Oricum, perioada decontării e aproape şi, o dată cu ea, şi epoca în care regimul Băsescu va deveni o amintire urâtă, un coşmar nedorit, urât mirositor, de culoare portocalie.

Aurul lui Băsescu

Dacă Băsescu Traian, preşedintele ales prin fraudarea voturilor diasporei, a început să pledeze pentru cauza cianurilor Apusenilor, înseamnă că se-ngroaşă gluma. Comunist ce pledează, de faţadă, cauza anticomunismului, colaborator asiduu al securităţii ce critică nesmintit securitatea, luptător anticorupţie de dragul corupţilor "reevaluaţi", Traian Băsescu s-a lansat mai nou într-o campanie furibundă pentru urgentarea începerii exploatării aurifere de la Roşia Montană. E sigur că şi asupra chiriaşului de la Cotroceni se fac presiuni. E şi mai sigur că Băsescu însuşi are interese personale în chestiunea aurului din Apuseni. Prea e suspectă graba cu care s-a implicat în această campanie, în ciuda opoziţiei consilierului Eckstein-Kovacs sau a obiecţiilor primului-ministru marionetă Emil Boc. Caracterul nociv al argumentelor lui Băsescu reiese cu limpezime din toate declaraţiile emanate până acum, iar minciunile lui aurifere fac parte dintr-unul dintre scenariile sale obişnuite de intoxicare a românilor, care, ce-i drept, aşteaptă cu nerăbdare momenul alegerilor din 2012, pentru a spulbera de pe scena istoriei un partid ineficient şi penal, derizoriu şi nevolnic.

Traian Băsescu - cu bocancii în istoria naţională

Lui Traian Băsescu i-a reuşit şi această nouă performanţă: reorganizarea halucinantă a istoriei naţionale. La B1TV, în taclalele sale moderate cu neostenită admiraţie de Cristoiu şi Turcescu, doi dintre ziariştii de serviciu ai Cotroceniului, Traian Băsescu scoate, din puţul gândirii prezidenţiale, o insultă la adresa istoriei noastre contemporane: regele Mihai n-ar fi nimic mai mult decât o "slugă la ruşi", iar abdicarea lui forţată, "un act de trădare". Să dezavuezi, să insulţi, să maculezi cu o gândire şi o vorbire primitive unul dintre puţinele momente şi monumente ale demnităţii naţionale, un simbol al rezistenţei anticomuniste, este, cu adevărat, un lucru inimaginabil şi mai mult decât regretabil. Nu cred, pe de altă parte, că scuzele pe care le-ar mai adresa preşedintele Băsescu regelui, sau chiar naţiunii pe care o conduce, ar mai schimba ceva din acest gest de incredibilă lipsă de tact şi de măsură. Pretenţia lui Băsescu de a le şti pe toate, în toate domeniile posibile, şi-a spus din nou cuvântul, prin aceste declaraţii care i-au luat prin surprindere pe toţi: mass-media, societatea civilă, PDL. Reorganizarea istoriei naţionale este, de fapt, încă un eşec al actualului preşedinte, după anunţatul eşec al reorganizării administrativ-teritoriale şi cel al modificării Constituţiei României.

Băsescu l-a înfrânt pe buldog

Da, Băsescu a câştigat, prin portavocea sa Emil Boc, un nou mandat de preşedinte al PDL. Scorul întrecerii nu a fost chiar atât de strâns. Boc, ajutat de banii Elenei Udrea, de mesajul lacrimogen-mobilizator ale lui Traian Băsescu, dar şi de servilismul unui partid fără iniţiativă personală, a obţinut un scor bun. Problemele pentru PDL, însă, tocmai acum, după victoria lui Boc pot să înceapă. Se ştia că Boc nu era cea mai bună variantă pentru această funcţie, decât dacă se dorea ca deciziile partidului să nu se ia în Modrogan, ci la Cotroceni. S-ar părea că membrii echipei lui Blaga nu vor mai candida la funcţii în partid, rămânând cu gustul amar al înfrângerii şi cu o frustrare care nu ştim încă în ce mod se va manifesta. Oricum, pentru PDL - partid ce scade vertiginos în sondaje - viitorul nu sună deloc bine.

Ce am primit de la Traian Băsescu

Traian Băsescu ne-a promis că serviciile secrete nu vor mai fi la îndemâna politicienilor. Şi aşa s-a şi întâmplat: au trecut de sub jurisdicţia Parlamentului sub controlul unui singur om - preşedintele Traian Băsescu. Traian Băsescu ne-a promis că va fi eradicată corupţia. Şi aşa s-a şi întâmplat: "băieţii deştepţi" care nu erau afiliaţi PDL-ului au fost hăituiţi, închişi, urmăriţi. Ceilalţi, au fost protejaţi cu grijă. Traian Băsescu ne-a promis că va restructura învăţământul şi va reforma educaţia. Şi aşa s-a şi întâmplat: educaţia a fost intens politizată şi, prin noua lege a învăţământului, se crede că va fi definitiv pusă pe butuci. Traian Băsescu ne-a promis că justiţia nu se va mai afla sub comandă politică. Şi aşa s-a şi întâmplat: acum, justiţia, în frunte cu CCR şi CSM, este total subordonată PDL şi Preşedintelui. Traian Băsescu ne-a promis că "vom trăi bine". Şi aşa s-a şi întâmplat: a tăiat salariile bugetarilor cu 25%. Şi, pe deasupra, a mai accesat un credit uriaş de la FMI, pentru a se asigura că şi urmaşii urmaşilor noştri "vor trăi bine".

Încă o eroare a PDL

După înfometarea alegătorilor care se aşteptau "să trăiască bine", după atâtea minciuni servite cu cea mai mare seninătate, PDL a mai comis o eroare: a votat "din greşeală" o lege care prevedea scăderea TVA la alimentele de bază la 5% şi neimpozitarea pensiilor mai mici de 2000 de lei. E o greşeală care ar fi putut să-i facă pe români cu adevărat să trăiască mai bine. Dar, ne asigură parlamentarii puterii, eroarea va fi cât mai repede remediată, iar alegătorii pot să fie liniştiţi, vor avea alimente la preţuri din ce în ce mai mari şi pensii din ce în ce mai mici.

Alba-neagra cu legea pensiilor

Traian Băsescu a retrimis Legea pensiilor înapoi în Parlament. Motivul: femeile nu ar trebui sa se pensioneze la aceeaşi vârstă cu bărbaţii (65 de ani), ci la 63. Legea pensiilor, care a primit recent avizul Curții Constituționale, prevedea egalizarea vârstei standard de pensionare la 65 de ani. Preşedintele se contrazice, însă, pentru că, anul trecut, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice din România recomanda, într-un raport, egalizarea vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi la 65 de ani.
Ziaristul Cristian Tudor Popescu comenta, într-o intervenţie televizată această nouă contradicţie a lui Traian Băsescu: "Traian Băsescu este egal cu sine. Este acelaşi din decembrie anul trecut, care a fost votat de cetăţenii acestei ţări preşedinte şi este acelaşi cu cel care acum are 10-15% în sondaje. El nu se schimbă, iar motivul acestei noi contradicţii pe care o vedem între declaraţia lui anterioară în legătură cu vârsta de pensionare şi ceea ce a spus azi reprezintă caracteristica fundamentală umană a lui Traian Băsescu, care m-a făcut să nu am încredere în persoana domniei sale de 6 ani încoace, şi anume că nu are nicio convingere interioară fermă, nu are nimic sfânt, nu crede în nimic. Totul este bun sau rău din punct de vedere al retoricii politice aducătoare de voturi. Nu are nicio problemă de a se contrazice, de a-şi călca propriile afirmaţii atunci când consideră că şi contrariul va aduce voturi".

Războiul javrelor

Ce diferenţă este între "găozar", "muie", "ţigancă împuţită", cuvintele rostite de vocea prezidenţială şi sloganul cu care l-au interpelat pe Traian Băsescu poliţiştii la mitingul "neautorizat" de săptămâna trecută ("Ieşi afară/ Javră ordinară")? Ce diferenţă este între limbajul suburban folosit şi pe stradă, şi la OTV şi limbajul unor politicieni cu temperamente ce dau în clocot? Niciuna! Preşedintele s-a simţit atentat de cuvântul "javră", direct la siguranţa naţională. Auzul său, obişnuit cu sudalme marinăreşti, s-a simţit dintr-o dată ultragiat, preşedintele cel cu năravuri şi obiceiuri atât de directe (să nu zic altfel) a devenit brusc budibond. S-a creat astfel un adevărat "război al javrelor", în care s-au prins în horă politiceni, pamfletari, ziarişti şi demagogi, care mai de care încercând, unii să apere onoarea "nereperată" a Marinarului, alţii să demonstreze, cu argumente, că dacă semeni vânt, nu poţi să culegi decât furtună; cu alte cuvinte, dacă foloseşti un limbaj de mahala, nu poţi să te aştepţi să ţi se răspundă decât într-un astfel de limbaj.

Corupţie fără corupţi

România e o ţară frumoasă, dar cu o democraţie originală. În România, de pildă, există corupţie, toată lumea recunoaşte acest lucru, dar nu există corupţi. Ca şi când corupţia ar fi o abstracţiune ce pluteşte deasupra capetelor noastre, fără să atingă pe nimeni, fără să aibă de-a face cu indivizi alcătuiţi din carne şi oase. În România există instituţii corupte, partide corupte, dar, bizar, nu există oameni corupţi. Istoria postdecembristă a României ne-a arătat că au fost nu puţine cazuri de politicieni, magistraţi sau oameni de afaceri care, prinşi la un moment dat cu mâţa în sac, au fost deferiţi justiţiei şi, în cele din urmă, au reuşit să scape cu faţa curată. Marian Oprişan, George Copos, Radu Mazare, Tudor Chiuariu, Codruţ Şereş, Zsolt Nagy sunt doar câteva nume dintr-un lung şir de dosare de corupţie peste care s-a aşternut, de-a lungul vremii, un strat de praf protector. La ordinea zilei este, acum, cazul lui Sorin Ovidiu Vântu, pentru care procurorii anticorupţie au instrumentat un dosar cu dovezi limpezi de corupţie, infracţionalitate economică şi chiar atentat la siguranţa naţională. E drept, la noi, justiţia, şi în acest caz, ca şi în altele, se transmite în direct, e o justiţie la televizor, cu aere de mascaradă. Câteva zile, săptămâni sau luni, telespectatorii sunt ţinuţi cu sufletul la gură, după care, ca prin minune, se aşterne praful şi uitarea, şi peste dosar, şi peste cazul de corupţie, şi peste corupt.

Băsescu de azi şi Vântu de ieri

Ce diferenţă între Traian Băsescu de azi şi cel de ieri, dar şi între Sorin Ovidiu Vântu de azi şi cel de acum câţiva ani! SOV era, acum câţiva ani, un mogul bun şi blând, un oligarh cumsecade, de care te puteai sprijini la nevoie, cam cum este în acest moment patronul postului B1 TV. Şi cât de mult s-au schimbat, şi Vântu, care acum este un mogul rău, corupt, lipsit de scrupule, dar şi Traian Băsescu, care, din promotor al luptei împotriva corupţiei, a ajuns să o păstorească şi să o protejeze (evident, dacă e sub umbrelă portocalie)... Cristian Tudor Popescu îşi aminteşte: "La întrebările mele repetate, de ce nu îl pune şi pe Vântu alături de Patriciu şi Voiculescu ca oligarh, dl. Băsescu a răspuns, n-o să vă vină să credeţi, dar luaţi înregistrarea, «pentru că Vântu nu este implicat în politică, domnule Popescu, spre deosebire de Patriciu şi Voiculescu care vor să aibă, în afară de putere financiară, şi acces la pârghiile politice ale statului în interes personal». Minute în şir, acelaşi domn Băsescu care de doi ani încoace vorbeşte de complotul antistatal al mogulului Vântu, cumpărător de oameni politici şi formatori de opinie, l-a apărat pe S.O. Vântu. Atunci, Vântu era mogulul bun, aşa cum este astăzi patronul B1TV, clanul Păunescu". Aşadar, mogulul e bun sau rău nu din fire, ci în funcţie de orientarea politică. Dacă e orientat spre Cotroceni, n-are încotro, musai să fie bun!

O remaniere care nu foloseşte la nimic

Chiar dacă unele nume grele ale PDL-ului, afiliate Cotroceniului, precum Elena Udrea, Cezar Preda, Raluca Turcan, Sever Voinescu sau Sulfina Barbu i-au cerut premierului Emil Boc să renunţe la mandat, Colegiul Director al PDL a hotărât să mai acorde o şansă actualului premier, propunând remanierea a şase miniştri. Remanierea a dezamăgit, însă, pe susţinătorii preşedntelui Traian Băsescu. Sever Voinescu, de pildă, consideră că remanierea înseamnă alegerea unui drum greşit, asumându-şi-l, însă, din spirit de echipă: "Copleşitoarea majoritate l-a decis şi, prin urmare, trebuie să-l urmăm pînă cînd se va înfunda de-a binelea şi apoi, tot împreună, vom găsi un alt drum. Nu dezertez, nu abandonez, nu mă resemnez. Cred că votul masiv al grupului a mărturisit reacţia în faţa unui pericol şi nu în faţa unei oportunităţi. Mai precis, a votat instinctul primar şi nu viziunea. Asta e!". Această remaniere, care nu serveşte, de fapt la nimic, conducând, mai curând, într-o fundătură, a atras atenţia şi presei internaţionale. Associated Press scria, astfel, că "guvernul nepopular al României pare să fie în pragul colapsului". Din păcate, nu numai guvernul e în pragul colapsului. Datorită unei politici economice, fiscale şi financiare incoerente şi România pare să fie într-o situaţie dramatică, cu acutizarea unei crize sociale şi economice de proporţii.

Sindromul prezidenţial

Presa i-a mai găsit o maladie lui Traian Băsescu. E vorba de "sindromul Korsakov", generat de consumul cronic de alcool. Corina Drăgotescu, pe site-ul Impactnews, observă că "există o teorie apărută prin diverse medii şi pe care am regăsit-o în nişte comentarii de pe net, suspect de informate şi la obiect. Se spune că Traian Băsescu ar fi suferind de o afecţiune numită Korsakov, care-i dă aceste stări imprevizibile. Ar putea fi şi aşa, cu toate că, în nenumărate rânduri, Administraţia prezidenţială şi preşedintele au dezminţit categoric orice boală, indiferent cum s-ar numi ea". Maladia "Korsakov" ar fi, potrivit jurnalistei, responsabilă de ieşirile necontrolate tot mai frecvente ale preşedintelui Traian Băsescu. Confuzie, hipertensiune arterială, transpiraţie profundă, tremurături, dezorientare temporară, ataxie, oftalmoplegie, afectarea memoriei pe termen scurt, deficit grav de vitamina B, fabulaţie - sunt doar câteva dintre simptomele şi complicaţiile acestui sindrom prezidenţial. Prin prezenţa acestui sindrom s-ar putea explica nervozitatea, reacţiile violente (palme administrate opozanţilor, injurii, dorinţa de scandal), sau stările lacrimogene ale preşedintelui României. Iar "neglijenţa retorică sporită" pe care i-o impută preşedintelui Andrei Pleşu într-un editorial nu e, poate, fără legătură cu această maladie. Care nu mai e responsabilă, însă, de lipsa de delicateţe sufletească, de lipsa de loialitate faţă de colaboratorii apropiaţi, de lipsa de respect a legii şi a alegătorilor, simptome, de această dată, ale unui grav deficit de caracter.