Inadecvarea suverană

                                                               

 

            Unul dintre maeştrii inadecvării din critica literară de azi e Alex. Ştefănescu. Apariţia lui în literatura română contemporană seamănă, la propriu ca şi la figurat, cu apariţia intempestivă a unui pachiderm într-un magazin de porţelanuri. De o infatuare suverană, dispreţuitor cu alţii şi vanitos până la obsesie de sine, criticul se închipuie talentat, nefiind decât rudimentar. Judecăţile sale, primitive, tautologice, fără instrumentar potrivit, calchiind conţinutul şi ideile operelor comentate, vădesc simplitate de gândire şi logică, dar şi o siguranţă fără temei, a unui pseudocritic ce mizează pe o inteligenţă inexistentă şi pe un fler perpetuu predispus la eroare. Iubitor de verdicte şi comentator desuet, Alex Ştefănescu s-a specializat în analiza cărţilor proaste, cărora le găseşte noduri (vizibile) în papură, le demontează mecanismele contrafăcute şi le stigmatizează stilul. La ce foloseşte această cruciadă demnă de cauze mai bune, nici el nu ştie să spună. Foiletonist zelos în vremea epocii de aur, susţinut illo tempore de Nicolae Manolescu, aşa-zisul critic a beneficiat de privilegiile şi puterea oferite de postura de cronicar literar al României literare, confecţionînd texte neinspirate şi fade, croşetînd judecăţi de valoare neîntemeiate pe nimic, nici măcar pe logică sau bun-simţ. Ce să mai vorbim de aşa-zisa Istorie a literaturii române contemporane. 1941-2000, o adevărată colecţie de gafe monumentale, de perle şcolăreşti şi de omisiuni impardonabile, de stereotipii şi gaguri involuntare, în care „istoricul literar” fie respinge vehement valori incontestabile, fie adulează nulităţi cu panaş. Ştefan Borbely zice, pe bună dreptate, că „sub aspect psihologic, Istoria... e sinteza unui frustrat belicos, monoman si monolitic, complet lipsit de simțul ridicolului sau de autocenzură, a cărui voluptate de a administra lovituri pe sub centură este de-a dreptul paranoică”, această cărămidă editorială fiind, în viziunea aceluiaşi eseist clujean, „cea mai concentrată colecție de platitudini prețioase, insuficient asimilate, pe care a cunoscut-o critica literară româneasca de la origini pînă în prezent”. Perfid şi cinic, prezumţios şi comic fără voie, lipsit de scrupule în promovarea propriei imagini, Alex Ştefănescu e promotorul unei critici stil telenovelă, zglobie şi ineptă, păcătuind în primul rând prin inadecvare crasă şi totală.

                                                                                                            Mircea Teslovan

 

 

Critica insipidă

            Mic, bondoc, plin de sine, nesigur pe mişcări şi vorbe, decan, neîndestulat în idei şi plin de ifose, Iulian Boldea e unul dintre mulţii pseudocritici şi istorici literari ce mişună pe la periferiile literaturii române. N-are habar despre ce vorbeşte, scrie din auzite, gîndeşte puţin, completînd cu pagini fade şi lipsite de logică o aşa zisă istorie didactică (?!) a literaturii române, pe care se închipuie că o tot pritoceşte, necitit şi nebăgat în seamă de nimeni. Altfel bine orientat în administrarea propriei cariere, precaut şi fariseu, speculînd, cu asupra de măsură, orice ocazie, oportunist şi malefic, aşa-zisul critic înnegreşte mii de pagini ca să nu spună nimic, bătînd apa în piuă fără rost şi fără har. Stilul (?!) lui critic e inexpresiv ca apa şi inodor ca aerul de munte, din el lipsind tocmai ceea ce i-ar da nerv, relief, personalitate: originalitatea. Judecăţile lui sînt, dincolo de lipsa de substanţă, de o banalitate absolută şi definitivă, inutile şi suficiente. Colaborator asiduu la gazete literare de toate calibrele şi grafoman împătimit, Boldea scrie despre orice şi despre oricine, în ritm stahanovist, cu acelaşi ton egal, neutru, chipurile obiectiv, în fond inexpresiv şi ridicol, prostesc şi neavenit. Protocolul criticii lui e bazat, constant, pe inadecvare flagrantă. Vocea lui de farsor, imperturbabilă, se pronunţă, la fel de tern, despre capodopere sau rateuri estetice, fără să ofere verdicte clare sau judecăţi de valoare, aşa încît te întrebi, fără nici un folos, la sfîrşitul lecturii vreunui studiu critic agramat, cum e cartea pe care o comentează criticul de la Vatra: e bună, sau e un eşec? Autorul e genial, sau o nulitate? Criticul nu ne dă nici un semnal în aceste privinţe. Mestecă, în schimb, de zor, cuvinte, propoziţii, fraze, cărţi, cu o inutilă şi nocivă hărnicie. Ce autoritate poate avea cineva care e slugarnic cu cei de deasupra lui şi autoritar şi veros cu cei dedesubt? Ce inteligenţă poate dovedi cineva şi leneş în gândire şi veros în deprinderile zilnice? Cum să-ţi baţi capul cu aceste produse calpe ale unei gândiri impotente, cu idei importate de zor, din toate părţile livrescului? Amuzante prin gravitatea lor contrafăcută, cronicile, eseurile, „studiile” lui Boldea au izul şi forma unei maculaturi incoerente şi incontinente ce străbate în zig-zag literatura română, fără nici un folos vizibil şi fără contenire. Cititorul imprudent al unor astfel de compuneri şcolăreşti şi masive nu poate decît să deplîngă timpul pierdut şi hîrtia cheltuită pe atîta amar de producţie pseudocritică insipidă. 

                                                                                                    Mircea Teslovan

Sub zodia diletantismului

                                                                    

 

          Unul dintre diletanţii de cea mai autentică speţă din literatura română de azi e Cassian Maria Spiridon. Inginer de profesie, Casian e, aşa-zicând, poet şi vrea să fie critic literar, eseist, istoric literar şi teoretician al literaturii, toate acestea la un loc, mîzgălind sute de pagini ale revistei pe care o administrează cu apucături de vătaf, revista „Convorbiri literare”. Ce-i drept e drept, omul are tupeu şi e descurcăreţ, are morgă de literat şi e lipsit de scrupule. Tace când ar trebui să vorbească, vociferează când s-ar impune silenţiul total. Crezând că e subtil comite un fel de cacofonii cultural-artistice sub numele de eseuri. Convins de profunzimea propriului eu lăbărţat pe mii de pagini şi zeci de cărţi, uită regulile de gramatică, dar şi deprinderile logicii. Ca orice diletant, e vanitos şi tenace, resimţind cu ardoare nevoia de aplauze şi setea de apoteoze. Nu există subiect care să-l înspăimânte. Nu se află pe lume temă pe care să nu o abordeze, în stilul lui binecunoscut, grav şi resemnat, pozitivist şi recules. Citează cu sîrg, citeşte puţin, se reciteşte cu admiraţie, într-un extaz narcisist absolut. Narcisismul e instrumentul lui de creaţie predilect, prin care îşi răsfrânge umorile terne şi angoasele prefabricate, experimentând un stil critic rudimentar, cu observaţii tautologice, care frizează ridicolul. Autor de gafe şi de umor involuntar, vrând să pară profund şi reuşind doar să fie ridicol, Cassian Maria Spiridon are infiltrat ridicolul ambiguu în chiar fibra numelui. Ce e el, dacă nu o struţocămilă onomastică: Cassian ne zice că-i de sex masculin, în vreme ce Maria ne dă de veste că, din contră, e feminin. La fel e şi stilul lui critic, amestecat, eterogen, nediferenţiat: când bombastic şi caricatural, când primitiv şi dezlînat, când de-a dreptul agramat ori pur şi simplu şcolăresc şi neşcolit. Stil ce exprimă, inestetic, idei şi principii inactuale, eludând noii parametri şi vectori ai criticii literare româneşti şi europene. Luat în seamă, în mod surprinzător, de critici de marcă, abonat la premiile Uniunii Scriitorilor, pe care le subtilizează prin diverse tertipuri şi mişmaşuri, experimentând o poezie  ermetic-elucubrantă, Cassian e un veleitar cu morgă de mare scriitor, eseist şi poet, autor asiduu de texte pseudocritice care stîrnesc fie ilaritate, fie stupefacţie, într-un delir necontrolat, incontinent, emfatic.

                                                                                              Mircea Teslovan

Incompetenţa mediocră

                                                                      

                                                                                    

Românii au talent – spune titlul unei emisiuni tv. Românii - au, n-au talent - scriu şi publică din greu. Unul dintre criticii literari care au contribuit din plin la despăduririle masive din ultimele decenii, prin producţia editorială proprie, e Daniel Cristea-Enache. Plin de ifos cultural, sardonic şi nedrept cu candoare, atoateştiutor şi slugarnic când e cazul, Daniel Cristea-Enache e din speţa celor care dau senzaţia că scriu cu mult mai mult decât citesc şi publică cu mult mai mult decât scriu. O listă a sutelor şi miilor de articole publicate de harnicul condeier ar face invidios pe oricine. E drept că cronicile sale sunt căznite, greoaie, lipsite de har şi de haz, pline de umor (involuntar), ele ilustrând, pe de-o parte, naivitate şi obtuzitate, şi, pe de altă parte, infatuare cât cuprinde. Daniel Cristea-Enache s-a specializat, în ultima vreme în genul dialogului cu… Octavian Paler, Ileana Mălăncioiu şi, mai nou, Dan C. Mihăilescu, în speranţa că o fărîmă din gloria a celor interviewaţi va cădea şi asupră-i.  Pe un site, o anume Maria Caliope zice despre atoateştiutorul şi vanitosul autore: „Criticul literar Daniel Cristea Enache este un alt mofluz al internetului pe care nu-l citește nimeni. Dar la el lucrurile sunt cel puțin explicabile. Deși este tânăr (35 de ani), dl Enache este atât de îngâmfat, are în el atâta vanitate și înfumurare și se poartă cu atâta dispreț cu scriitorii încât aceștia l-au dat afară  din Uniunea Scriitorilor (l-au exclus din branșă) și unul chiar a vrut să-l bată la Universitate”. Un fel de atlet al cauzelor dinainte câştigate şi al incompetenţei drapate cu orgoliu, Cristea-Enache e bombastic atunci când ar trebui să fie expresiv şi simplificator când ne-am aştepta la fineţuri şi subtilităţi. Fiind abonat la tot felul de premii şi membru în multe comitete şi comiţii, criticul pare că s-a instituţionalizat, pare că s-a preschimbat într-o maşină de citit şi de citat care funcţionează în gol, în virtutea unei inerţii cotropitoare. Atâta poate, atâta face. Sub protecţia unor persoane sus-puse (Simion, Manolescu et comp.) DCE fabrică de zor cu o hărnicie demnă de cauze mai bune, analize fade, impertinent şi grav, suav şi impasibil uneori, alteori malefic-jucăuş, inconsecvent în consecvenţa platitudinilor pe care le debitează cu sîrg. Opera lui Daniel Cristea-Enache creşte… creşte… creşte… ameninţătoare şi netulburată, căutând mereu calea de mijloc a mediocrităţii şi găsind-o cu precizie matematică, din nefericire, de fiecare dată.

                                                                                                          Mircea Teslovan

 

                                                                                      

 

 

 

 

Orgoliul anonimatului: Virgil Podoabă

           

        Să pornim de la o vorbă a Monseniorului Vladimir Ghika: „Orgoliul e strălucirea prostiei”. Unul dintre cei mai orgolioşi „intelectuali” români e Virgil Podoabă, pseudocritic literar, autor al unor elucubraţii cărora le dă lustru fenomenologic, un impostor desuet care se inflamează de fiecare dată când vrea să aibă dreptate cu orice preţ, chiar în cazuri în care evidenţa şi logica sînt împotriva lui. Lipsit de inteligenţă, de argumente şi de adevăr, viclean şi cinic, malefic, plin de vanităţi mărunte, relativ informat, cu lecturi alandala, individul e de un orgoliu feroce. E în stare să-i insulte pe cei din jur doar pentru a dovedi (a-şi dovedi?) că are dreptate în toate privinţele şi în toate domeniile, de la filozofie, critică literară, la hermeneutică, informatică, agricultură sau starea vremii. E omul care le ştie pe toate. Cu o privire posac-aiurită (chipurile, e cu capul în nori, e distrat, cugetă profund şi la greu) Podoabă al nostru a profitat de toate împrejurările şi de toţi oamenii care l-au sprijinit. Neglijându-i mai apoi, tratându-i cu indiferenţă, cu dispreţ suveran, cu mitocănie. Întâi de toate, existenţa şi cariera lui stau sub tutela strânsă şi în umbra prietenului de o viaţă, Al. Cistelecan, care l-a tras după el, l-a ocrotit, l-a dădăcit, l-a călăuzit, l-a lăsat, nu se ştie din ce motive, la revista Vatra, ca redactor-şef, unde, în schimbul unei inactivităţi totale (nu ştie nici măcar ce conţin numerele revistei conduse de el) Podoabă primeşte un salariu substanţial. În cazul lui Virgil Podoabă, omul care le ştie pe toate (şi ceva pe deasupra), orgoliul e, cu adevărat o ilustrare strălucitoare a prostiei. Fără o fărâmă de gândire originală, fenomenologul nostru de doi bani din Topa creează, vezi - Doamne, concepte: experienţa revelatoare ar fi ideea pe care a pritocit-o o viaţă întreagă (Ridiculus mus…), concept care nici original nu e, nici de anvergură, nici revelatoriu. Absent din orice dezbatere cu adevărat serioasă, bâiguind concepte şi idei împrumutate, Podoabă e autorul unor cărţi de necitit, o maculatură indigerabilă şi bolborosită care adoarme instantaneu cititorul imprudent  ce se încumetă să o parcurgă. Lipsit total de talent, cu o scriitură ternă, fără strălucire şi cu o gândire confuză, văduvită de logică, posesor al unui destin mediocru, Virgil Podoabă e sortit, cum se prefigurează lucrurile, unui anonimat deplin. Lucrul e subliniat, de altfel, de Mircea Mihăieş, care într-o subtilă comparaţie între Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, scria: „În timp ce statura lui Al. Cistelecan a crescut continuu, astfel încât, astăzi, el e cotat, pe bună dreptate, între cei mai respectaţi critici literari ai ţării, Virgil Podoabă s-a scufundat în anonimat, într-o insignifianţă pe care, cu toată sinceritatea, o regret”. Sau, cum zice un critic şi polemist clujean, Laszlo Alexandru: „Un singur lucru n-am fost în stare să urmăresc atent: cearceafurile analitice ale flăcăului Podoabă. Întinse pe modelul lăbărţat, cu un stil îmbinînd ermetismul critic (?), diletantismul şi ţîfna, vorbind mult fără să spună nimic, mi-au provocat doar vîrtoase căscături de-mi trozneau fălcile: sunau de la o poştă a obligaţii redacţionale, luate în cîrcă fără prea mare convingere”. Intelectual (?!) fără destin, fără relief, lipsit de orice originalitate, simplu ecou al unor voci străine, nebăgat în seamă de nimeni, Virgil Podoabă e un om fatalmente singur. E singurătatea unui orgoliu exacerbat, ce sfârşeşte într-o autodevorare simbolică, totală şi definitivă.

                                                                                                                         Mircea Teslovan

Mafia lui Băsescu şi stenogramele lui Blejnar

 

Se ştie că Traian Băsescu şi-a construit un sistem mafiot de conducere şi distrugere sistematică a României, prin câteva instituţii pe care şi le-a subordonat cu abilitate şi pe care le controlează, încă, fără greş. Dacă subordonarea justiţiei s-a făcut prin controlul DNA, al Parchetului general şi al CCR, subordonarea economiei şi a finanţelor a fost întreprinsă prin ANAF. Prin toate aceste instituţii, la care se adaugă serviciile de informaţii, Traian Băsescu a avut pârghii de supraveghere, de control, dar şi de sancţionare şi şantaj asupra întregii clase politice româneşti. Prin aceste pârghii de putere şi represiune şi-a creat Băsescu majoritatea parlamentară rezultată în urma trădărilor şi traseismelor ce au dus la crearea UNPR, prin ele au fost aduşi la ordine miniştri, parlamentari, aliaţi sau duşmani. Stenogramele lui Blejnar, ieşite de curând la iveală, cel mai probabil, prin "defectarea" unor structuri informative care l-au trădat pe Băsescu, dovedesc limpede sistemul şi structurile mafiote care au funcţionat la noi, cu complicitatea şi sub conducerea preşedintelui României. Comunisto-securistul care a condamnat de formă comunismul, mafiotul corupt care lupta atât de aprig împotriva "băieţilor deştepţi", e vorba de Traian Băsescu, şi-a arătat, în aceste stenograme, adevăratul lui chip diabolic, adevărata putere malefică, după cum Blejnar a divulgat, prin reţeaua de corupţie pe care o patrona, încrengăturile caracatiţei pedeliste care a împânzit România, ca o cangrenă, în toate domeniile, fie că e vorba de economie, de sănătate, investiţii, educaţie sau cultură.

Penalul Traian Băsescu

De-a lungul carierei sale politice, Traian Băsescu s-a impus ca un vajnic om din popor, cu un comportament dintr-o bucată şi un limbaj neaoş, fără nuanţe. Slobod la gură, lipsit de scrupule în relaţiile cu cei din jur, Băsescu şi-a câştigat, în cei opt ani de mandat, reputaţia unui temperament despotic, pentru care constituţia e doar subiect de bârfă sau de campanie electorală, iar legile, alianţele şi mezalianţele sunt expresia unui cameleonism politic absolut. "Canalia perfectă" Traian Băsescu, aşa cum îl numea Octavian Paler, a reuşit, în timp, să-şi cosmetizeze imaginea, să-şi "închidă" dosarele, să ofere, puţinilor naivi care îl mai cred, o aparenţă de onorabilitate. Cu toate acestea, problemele penale ale preşedintelui suspendat sunt departe de a fi rezolvate. E clar că demiterea sa în urma referendumului l-ar trimite direct la Rahova. Tonul virulent din ultima vreme, gestica necontrolată, comportamentul retoric-deviant, cuvintele dure pe care le-a rostit la adresa lui Crin Antonescu (paiaţă, laş etc.) nu sunt altceva decât expresia unei disperări nesfârşite. Penalul Traian Băsescu ştie că, dacă referendumul îi va fi nefavorabil, va pierde tot. Inclusiv libertatea.